Periplul montan al lui Hogas in viziunea elevei Ocheana Monica

2 Iun

Această prezentare necesită JavaScript.


Anunțuri

Calistrat Hogas in vizita la Poiana

2 Iun

Sceneta interpretata de Alina Nastase si Dorosin Madalina.

Muzica de pe plaiuri tecucene

1 Iun

Cantece pe versurile poetului Costache Conachi, muzica Mircea Calianu:

Ati citit cartea lui Hogas? Daca da, hai sa ne intrecem in cvintete!

1 Iun

CALISTRAT
Original si liric
Mergand, admirand, poposind,
Un amant al naturii fiind.

GHERMANUTA
Prietenos si intelegator,
Ajutand, muncind, hranind,
Pe calatorul Calistrat bine
Primind.

PISICUTA
Frumoasa si loiala,
Purtand, pascand, aparand,
Pe stapanul sau Calistrat
Ascultand.

CALISTRAT
Iubitor si curios,
Calatorind, descoperind, judecand,
Natura ce o iubea
Descriind.

FLORICICA
Frumoasa si gingasa
Asteptand, sperand, plangand
Pe Calistrat in tacere
Iubind.

PISICUTA
Naravasa si frumoasa
Urcand, tragand, ostenind
Pe stapan il usureaza
Carand.

CALISTRAT
Aranjat si-nfiorat
Mergand ,colindand ,intreband
Tovarasul si-l tachineaza
Razand.

AXINIA
Curata si neinfricata
Mergand, cutreierand,ghidand
Pe Calistrat enerva mereu
Fugind.

Chestionar – Cat de bine il cunoastem pe Hogas

1 Iun

1) Cand s-a nascut Calistrat Hogas?
a) 3 august 1888
b) 19 aprilie 1847
c) 28 august 1917

2) Unde s-a nascut marele scriitor Calistrat Hogas?
a) Piatra Neamt
b) Alexandria
c) Tecuci

3) Care a fost primul nume al scriitorului?
a) Calistrat Hogas
b) Calistrat Xenopol
c) Calistrat Dimitriu

4) Ce functie avea tatal scriitorului?
a) Preot
b) Dascal
c) Profesor

5) Cati copii avea Calistrat Hogas?
a) Unul
b) Trei
c) Opt

6) Ce a fost Hogas la inceput de drum?
a) Profesor
b) Scriitor
c) Cantaret

7) Pentru cati ani ii este atribuita functia de director la Alexandria?
a) Un an
b) Cinci ani
c) Nu a avut aceasta functie

8 ) La ce varsta a debutat Calistrat Hogas?
a) 35 ani
b) 72 ani
c) 25 ani

9) Cand se stinge din viata marele scriitor?
a) 28 august 1917
b) 2 aprilie 1903
c) 4 iunie 2011

10) Unde este inmormantat Calistrat Hogas?
a) Tecuci
b) Piatra Neamt
c) Nu se stie

Marturisiri

29 Mai

Deoarece îl interesa natura cu sublimul şi grandiosul ei, se autodeclară: ”Amantul nestrămutat al naturii”.

“Nu ştiu cum vor fi alţii; cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec, când, adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor.”

(Calistrat Hogaş – In muntii neamtului, Cap. Spre Nichit)

 “Eu cred că pădurile au suflet, şi în sufletul lor, dragoste de mama pentru toate vietăţile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor…”

(Calistrat Hogaş – In muntii neamtului, Cap. Părintele Ghermănuţă)

,,La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu samă, ai condei cinstit, apoi în loc de o dată îţi trăieşti viaţa de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi de zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţă şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat sub umbra pădurilor.’’

(Calistrat Hogaş)

Preferintele lui Hogas, exprimate intr-o prefata, merg catre literatura de calatorie de tip subiectiv, primitiv rafinată, cu un aer convenit de “mojicie”:

“…Am dat oamenii şi locurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba, şi cu acelaşi deliciu cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de murene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…  Iar de se întâmplă să mă întâlnesc în cale cu vreun ghiorlan –  află în paranteză că iubesc grozav pe ghiorlani – apoi stau de vorbă cu el în limba lui, şi, lucru nemaiauzit, m-am încredinţat că mult poate cineva să înveţe de la un ghiorlan cu căciula dintr-o oaie şi cu ciubotele dintr-o vacă, unse cu o pacorniţă de dohot… Precum vezi, iubite cetitorule, sunt departe de literatura fină şi de aceea ţi-am dat mai dinainte de veste că în această privinţă, sunt cam mojic.”

“Orice călătorie afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu …mă hotărăsc a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra până la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.”

Hogas – un mare portretist

29 Mai

Snobul domn Georges – Scriitorul se grăbeşte să scoată în relief ridicolul pretentiosului personaj, urmându-l în casa Floricicăi, în salon, la masă, pretutindeni. “Scurt, gros şi pleşuv, avea totuşi părul de după urechi adus  cu măiestrie pe amândouă tâmplele; faţa-i rotundă şi brusnată era străjuită din josul fiecărei urechi de câte o mică pingea de păr castaniu, rămăşiţă din nişte favoriţi odată întregi, dar chinuite, mai târziu, de foarfeca glumeaţă a vreunui bărbier parizian.”(Floricica). Portretistul insistă asupra caracteristicilor sufleteşti ale personajului. Portretul moral capătă relief în cadrul naraţiunii. In contrast cu moravurile de o mare simplitate ale naratorului se manifestă rafinatul domn Georges, unul din stâlpii saloanelor vremii. E un personaj ce nu se uită.

Mulţi dintre călugării întâlniţi cu prilejul popasurilor la mănăstiri şi schituri sunt tot nişte ţărani, pe care dogmele nu-i preocupă. In fruntea galeriei stă părintele Ghermănuţă, ignorant şi naiv, gata să admire “darul” presupus în mai mare măsură la superiorii lui “cu giubele de mătase, blăniţe cu samur”. Viaţa lui e mizeră: “Ia, vai de capul nostru, cum mai trăim şi noi.” Dar mai inumană încă e a celor de la Sihăstrie, adevărate “vieţuitoare” sălbatice.

La prima vedere a părintelui Ghermănuţă, nu amănuntele solicită atenţie, ci trăsătura dominantă: sprinteneala. Slăbănogul călugăr rivalizează în agerime cu vietăţe temute ale pării. Pentru a-i defini calităţile de fiinţă vânjoasă, scriitorul îl denumeşte constant cu câte un epitet individualizator: “măruntul meu călugăr”, “uscăţivul meu călugăr”, “sprintenul meu călugăr”. Întâlnit fiind în pădure şi oferindu-i drumeţului hribi fripţi, admiraţia pare întemeiată: “Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!…Ce mic şi netrebnic mă găseam eu faţă de dânsul!” Dar la interval de câteva pagini, după ce “iscusitul” călugăr îşi arătă slăbiciunile, urmează o apreciere contrară, îngroşând cu trăsături satirice vechiul portret: “Ce mic şi netrebnic era  părintele Ghermănuţă!!… Nu-i vorba, că lucru tocmai mare nici eu nu eram!”

 Cu excepţia Floricicăi, episod ce nu se leagă decât incidental de “drumurile” prin munţi, dar care conţine un admirabil portret feminin ( “înger nefericit, icoană desăvârşită a dumnezeieştii frumuseţi” ), celelalte tipuri feminine sunt mai puţin expresive. Totuşi portretul satiric al Cucoanei Marieta se cuvine menţionat pentru elementele satirice antiburgheze. Cu sprintenele ţărance ( Axinia, Călina lui Dragan, Jupâneasa Zamfira), ne găsim în faţa unor schiţe în cărbune. Cât despre Aniţa-guşata ( “un soi de Quasimodo feminin”) şi mamă-sa, acestea sunt exemplare de o urâţenie monstruoasă, ca şi călugăriţa cu chip de stafie de la Agapia: “ N-am văzut în zilele mele faţă mai urâtă de călugăriţă bătrână…Din tot chipul însă de stafie al acelei călugăriţe şi astăzi mi-au rămas parcă înfipţi în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici şi scânteietori; şi astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet şuviţele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părţile capului ca nişte şerpi împleticiţi în o mie de forme fantastice; şi astăzi rânjeşte parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi ieşi, în goană, o turmă de berbeci… Şi potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap…”

Maicii Filofteia, ciceronele de la Almaş spre Horaiţa ( Spre mănăstiri din Amintiri dintr-o călătorie) scriitorul îi asociază un culpabil personaj biblic. Dar iată portretul cuvioasei monahe, fără îndoială cel mai reuşit din întreaga operă a lui Hogaş prin ambiguitatea înfăţişării şi referirile cu un subţire aer de maliţie:  “Călăuza mergea înainte şi noi după ea. Şi acum mi se pare că văd aievea pe maica  Filofteia: era o femeie de o statură mijlocie, mireană la trup ( atrăgătoare) şi numai la cap călugăriţă. (Contrastul sugerează natura dublă a monahiei). Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm , însă, cu socoteala, că ea ar fi trebuit să nu-şi pună niciodată o altă îmbrăcăminte… Avea maica Filofteia nişte ochi căprii şi mari, care te tăiau în suflet cu ascuţişul privirii lor şi care, deşi trecuţi în vârstă, ardeau, totuşi, de focul unei tinereţi mistuite de văpaia unor patimi înăbuşite ( aluzie fină la lipsa vocaţiei mistice). Gura ei cam mare şi buzele ei, deşi vestejite, dar totuşi destul de cărnoase, făceau să te gândeşti fără de voie la păcătoasa biblică, care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosiţelor. Chiar faţa ei boţită sporea înfăţişarea aţâţătoare a întregului şi te făcea să ţi-o închipui cu douăzeci de ani în urmă…De sub comanac, îi ieşea pe tâmple, în semicercuri, părul cărunt, dar aşezat totuşi, şi pieptănat cu multă îngrijire”.

Despre Hogas

27 Mai

DESTINUL PROZEI LUI HOGAŞ

Proza lui Calistrat Hogaş a parcurs o adevărată odisee, autorul fermecătoarelor pagini ce alcătuiesc ciclurile Amintiri dintr-o călătorie, In munţii Neamţului şi Amintiri, reunite sub titlul generic Pe drumuri de munte a avut un destin literar cu totul aparte. Debutul lui se produce târziu, în 1882, la vârsta de 35 de ani, în revista Asachi, din Piatra Neamţ. Acest debut nu l-a impus în niciun fel, nimeni nu l-a observat; ale sale Amintiri dintr-o călătorie au rămas în paginile revistei din Piatra Neamţ. Profesor eminent, predând limba latină, Hogaş intră în conflict cu autorităţile ierarhice, se transferă la liceul din Alexandria, unde îndeplineşte, 5 ani, şi funcţia de director. Revine în ţinuturile moldovene ca director şi profesor la Roman şi, la sugestia marelui istoric A.D.Xenopol, Amintirile de la Asachi sunt reproduse în revista Arhiva, din Iaşi, condusă de A.D.Xenopol. Aceasta se întâmplă prin 1893-1894, la peste un deceniu de la debut. După încă o perioadă îndelungată, de 14 ani, în 1907, până în 1912, graţie lui Ibrăileanu, care era secretar de redacţie la Viaţa românească şi răspundea cu partea literară a revistei, Hogaş republică, pentru a treia oară, vechile texte de la Asachi şi Arhiva, adăugându-le altele noi. De-abia acum, graţie prestigiului revistei şi al lui Ibrăileanu, Hogaş, devenit între timp şi director al liceului internat din Iaşi, instituţie de învăţământ de o autoritate intelectuală unică pe atunci, începe să fie luat în seamă. Avea atunci 65 de ani.

La cei 65 de ani ai săi, ieşit la pensie, îndemnat de prieteni, Hogaş tipăreşte, în 1912, volumul Pe drumuri de munte. Ghinion însă; din cauza numeroaselor şi gravelor greşeli de tipar cartea este topită. Volumul se retipăreşte şi în 1914, dar de-abia ieşit de sub teascuri, aflat în depozitul editurii Viaţa românească, izbucneşte un incendiu, mistuind cartea din care au fost salvate câteva exemplare, înegrite de fum. Vine războiul; cultura nu mai constituia o preocupare a oamenilor. Astfel că, în 1917, când moare, septuagenar, scriitorul n-a apucat să-şi vadă opera în librării. Un asemenea ghinion nu se ştie să se mai fi întâmplat unui scriitor, nu numai în literatura noastră. Reputaţia lui Hogaş este, în întregime, postumă.

În semn de apreciere, în 1922, la propunerea lui Liviu Rebreanu, cel dintâi premiu instituit de Societatea scriitorilor români este atribuit postum operei lui Calistrat Hogaş.

“ Cât a trăit el, opera lui nu şi-a găsit calea vieţii– scria Rebreanu în raportul de premiere. Încoronând astăzi cărţile lui Calistrat Hogaş cu cel dintâi premiu literar al ei, Societatea scriitorilor români are mulţumirea de a îndeplini şi un act de pietate faţă de un mare şi încă nepreţuit îndeajuns scriitor.”

NUMELE SCRIITORULUI

Srămoşii drumeţului de la Piatra Neamţ, oameni de munte, se zice că ar fi pribegit, trăgându-se spre locuri mănoase, la şes. Unul dintre Hogaşii poposiţi în Tara-de-jos ca păstori şi plugari se arătă iubitor de învăţătură. Ajunse preot şi se aşeză  în târgul Tecucilor. Acesta era Dimitrie Hogaş, bunicul scriitorului, căruia îi urmă la popie, unul din fii, Gheorghe, tatăl lui Hogaş.

Protopopului Gheorghe, contemporanii i-au zis, după numele tatălui, Dimitriu (de la Dimitrie Hogaş).Deci numele sub care fiul lui, drumeţul de mai târziu, urma să fie înscris la şcoala primară era acela de Calistrat Dimitriu. Însă, sub cuvânt că acesta va ajunge în zilele lui un om mare, institutorul îi restabileşte vechiul patronimic. Noului discipol îi va spune Calistrat Hogaş şi aşa va rămâne pentru totdeauna.

DECESUL SCRIITORULUI

În 1918, într-o scrisoare, G. I brăileanu îi comunică lui G. Topârceanu, la Bucureşti, ştiri despre moartea prozatorului: “Mă gândesc la un articol despre Hogaş. Teribil mă chinuieşte Hogaş. E aşa de curios că a murit! Lipseşte aşa de mult! Parcă aş vrea să-i mai spun ceva- şi nu se mai poate! Niciodată n-am simţit ceva la fel despre un mort. Probabil pentru că avea atâta viaţă, era însăşi viaţa. Şi era şi Moldova, şi trecutul, şi munţii şi mănăstirile- care nici ele nu mai sunt. A murit simbolic!”

Evantai de opinii critice

27 Mai

“Izvorâtă din mijlocul peisajului moldovean, contopită, am putea spune, cu muntele nemţean, cu un material uman specific naţional , scrisă într-o limbă şi cu un umor ce amintesc pe Creangă, opera lui Hogaş nu e contemporană, ci pluteşte peste rasă şi peste timp. Ea datează de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai mult, din epoca marilor epopei indiene. Hogaş n-a fost un mare poet liric al naturii românesti, ca Sadoveanu, de pildă, ci un aed din faptul lumii, când soarele era o divinitate reală şi răsărirea lui o transfigurare universală, când toate fenomenele naturii se prezentau în expresia concretă a unor forţe cereşti, când umanul era amestecat cu divinul, când totul era mit…stâncile se prefac în monştri şi dumbrăvile şi munţii, apele şi câmpiile se populează, în chip natural, cu nimfe, cu oreade şi hamariade, cu balauri, în care fiecare gest, cât de simplu, se amplifică şi se proiectează măreţ pe singurătatea cerului.”

( Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, 1975, p. 181)

“ Opera lui Calistrat Hogaş nu e citită şi în jurul ei pluteşte o adevărată legendă. Autorul e privit de unii ca un prozator miraculos, concurent al lui Creangă şi al lui Sadoveanu. Cutare critic, care-i descoperă note homerice, îl socoteşte un fenomen izolat. Nimic, în fond, mai specific şi în acest sens mai banal românesc, decât literatura lui Hogaş, concurată prin chiar specificitatea ei de Eminescu şi de Sadoveanu. Hogaş scrie independent de Sadoveanu şi are nuanţa lui particulară. Genul este acelaşi. Aşa cum Sadoveanu porneşte la vânat şi pescuit, în căutare de aer deschis, de hrană sănătoasă şi simplă şi de privelişti sălbatece, Hogaş porneşte în munţii Moldovei. Drumeţie şi ospătare, acesta e tot cuprinsul operei. Creaţia obiectivă este integral absentă fie şi în modul epopeic al lui Sadoveanu. Intre cele două culegeri, In munţii Neamţului şi Amintiri dintr-o călătorie nu este absolut nici o diferenţă de nivel. Orice propoziţie critică se poate susţine cu citate luate deopotrivă dintr-un volum ori din altul. Hogaş nici n-ar fi putut scrie altceva, inventând. El e un diletant superior, cu o singură coardă, şi ca atare un scriitor minor. Insă un minor mare.”

(George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Buc., 1941, p. 593)

“Mare iubitor de drumuri îndelungi, prin natura cea mai sălbatecă, Hogaş aduce în peregrinările lui sufletul unui civilizat. Hogaş nu aparţine naturii. El o descoperă, dar nu cu jalea sau cu melancolia unei conştiinţe care s-ar simţi separate pentru totdeauna de bunurile naturii, ci cu bucuria cordială a unei regăsiri. Oaspete al mânăstirilor şi al schiturilor pierdute în pustietăţi, tovarăş al călugărilor, el este un adversar al monahismului, în care nu o dată veştejeşte vinovata sau făţarnica îndepărtare de natură. Dacă totuşi unorul lui atrage, până la urmă, în cercul simpatiei sale, şi fiinţa închinătorului din schimnicii, el o face pentru motivul că, sub înşelătoarea lui aparenţă, află pe omul naturii, înzestrat cu instincte puternice, din categoria acelora pe care, în alte împrejurări, i-a caracterizat drept oameni turnaţi dintr-o bucată pe calupuri gigantice.

( Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. Eminescu, 1973, p. 271)

“Raportările la Omer şi la Rabelais rămân desigur valabile, în aproximarea esenţei operei lui Hogaş, dar, oricum, ele sunt de natură literară, analogii cărturăreşti, care nu se acoperă până la identificare; există însă în viziunea oamenilor care întretaie călătoriile lui Hogaş un cert sentiment al urieşescului; acest sentiment nu vine nici din fabulosul omeric, nici din grotescul rabelaisian, ci vine, cu siguranţă, din basmul nostru. Hogaş nu e un folclorist ostentativ şi nici nu-şi propune să recreeze teme şi viziuni folclorice, aşa cum a făcut-o Creangă; dar înrudirea lui spirituală cu humuleşteanul este neîndoioasă; fantasticul, mai puternic la Creangă, urieşescul, mai specific la Hogaş, sunt două proiecţiuni care pornesc din acelaşi front etnic şi sufletesc, din basm. In povestea lui Harap Alb totul e urieşesc şi fantastic, poftele lui Setilă şi Flămânzilă sunt elementare, ca forţele naturii, şi sunt fabuloase, ca toate altele ce se petrec în basme; tot ce pare şarjat, grotesc, neverosimil în instinctele, în înfăţişarea oamenilor lui Hogaş, deşi nu suntem pe planul fantasticităţii, ci în pură realitate, este, ca şi la Creangă, un efect al viziunii folclorice, o proiecţie a proporţiilor din basm.”

( Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 3 E.P.L., 1969, p. 142)

“Talentul portretistic al lui Hogaş inovează mai cu seamă în caricatură, contribuţie certă a scriitorului descriptiv şi umorist în evoluţia prozei noastre. Pictorul baroc, de intensă viziune primitivistă, descoperă într-un schimnic din poiana Săhăstriei ( De la Văratec la Săcu ) o făptură nedesluşită, la limita dintre om şi fiară, cu o claie de păr greoi întoarsă împrejur, ca o balama veche pe o ţâţână ruginită, şi cu mustăţi încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea faţa, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stinşi de bătrâneţe, era atât de bogată şi stufoasă vegetaţia capilară, încât scriitorului i se părea că barba, părul şi sprâncenele lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru şi fecund, ce trebuie să fi fost aşternută din vremuri peste întreaga lui fiinţă.

La această admirabilă formulare, se adaugă nu mai puţin fericita expresie definitorie: acest protopărinte al omenirii. De mare efect sunt portretele caricaturale, care fixează chipul babei mustăcioase şi zbârcite şi acela al fiicei sale, guşata, cu simfonia wagneriană a somnului sforăitor (Spre Nichit). Alături de aceste largi compoziţii, se cuvine menţionat, prin ironia cărturărească fină, spilcuitul franţuzit, d. Georges, cu şarja spirituală a distinsei sale comportări de comesean( Floricica).”

( Serban Cioculescu, Varietăţi critice, EPL, 1966, p. 289-290)

“Din literatura noastră, Odobescu este singurul scriitor clasic cu care Hogaş se află în legături de familie spirituală. Amândoi peisagişti pasionaţi, spirite cultivate umanistic, împănându-şi literatura descriptivă cu aluzii mitologice, cu versuri din poeţii latini şi din divinul Dante, orăşeni cu acelaşi umor livresc, deşi cu simpatia pornită spre arta populară, cunoscând adânc limba cărţilor, ca şi limba ţărănească, Odobescu şi Hogaş formează, în cadrul marei generaţii a lui Eminescu, perechea clasică  a literaturii descriptive. Oriunde, din opera unuia într-a celuilalt, am putea introduce aspecte de natură fără să observăm intercalarea, dacă numele locurilor descrise de fiecare n-ar fi altele…Nici stilul lor, de obicei periodic, lucrat în versiuni şi cumul de epitete ornante, nu se deosebeşte…”

(Vladimir Streinu, Calistrat Hogas, Ed. Tineretului, 1968, p. 144-145)

“Profilul artistului e din cele mai originale. Ca trăsături dominante: pasiune pentru drumeţie şi interes pentru clasicism. Realităţile contemporane sunt raportate adesea la lumea clasicismului celor vechi. Cărturarul admiră antichitatea clasică, dar, ca temperament, nu e un clasic. Ii place păgânismul fără ascunzişuri al călăuzului Alecu de la Văratec, totuşi mitologia greco-latină ii oferă prilejuri de parodie. In codrii Neamţului i se pare a vedea titani, fauni, nimfe, şi-l obsedează întâmplări şi dictoane clasice, totuşi din clasicism nu reţine decât sugestii adecvate temperamentului său.

Intre gluma zgomotoasă şi extaz, scriitorul înclină fără ezitare spre râs. Iar umorul lui e cărturăresc, când ţărănesc- adesea o sinteză. Şi într-un caz şi în altul e un râs colosal, câteodată nu fără implicaţii critice. Artist cu educaţie clasică, modern prin sentimente, dezacordul dintre antic şi modern în forma parodiei. Lăudăroşenia tarasconezului din munţii Neamţului duce la o veselie continuă.”

( Constantin Ciopraga, Calistrat Hogaş, ESPLA, 1961, p.242)

“Peisagistul Hogaş e un romantic de şcoala germană, ca şi contemporanul său Eminescu, de care îl leagă unele izbitoare afinităţi structurale şi în societatea căruia trebuie să i se fixeze locul într-o istorie mai dreaptă a literaturii române. In adevăr, ce e acel ochi cosmic deschis peste peisaj, acea beţie a luminii în auroră ca şi în crepuscul, acea ţesătură magică şi muzicală a firii, un fel de demon al naturii, pe care Hogaş îl prinde cu simţurile lui extraordinar de sensibile şi-l redă grafic într-o limbă mustoasă şi înfiorată de tainele pe care le atinge? Uneori adevărate explozii cosmice, aprinse prin văile munţilor, se transformă in mistice euforii asemeni preludiilor wagneriene. O geologie primordială, o măreţie castă şi sacră se încrustează în imagini.”

( I. Negoiţescu, Scriitori moderni, EPL, 1966, p. 94)

“Prin gigantizare, prin referiri la antichitate, la scene din mari opere artistice, în paginile lui Calistrat Hogaş se creează viziunea unei lumi ciudate, aflată la hotarul dintre realitate şi basm, o lume în care autorul pare a crede, dar pe care, de obicei, o dezaureolează numaidecât prin amendarea umoristică sau ironică a patosului evocativ. Acest echivoc, impresia cititorului de a parcurge un basm în care povestitorul crede şi nu crede, conferă prozatorului nostru aerul ei specific. Doi câini care ies drumeţilor înainte le par acestora două fiare grozave. Călătorii au impresia că ciobanul ce sare să alunge câinii agresivi ţine în mână o ghioagă groasă şi lungă fără sfârşit. O biată fată, Aniţa, îi apare povestitorului ca un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozităţi.”

(Dumitru Micu, Inceput de secol, Ed. Minerva, 1970, p. 312-313)

Opera – diverse editii

25 Mai

Opera lui Hogas

Profesor de limbi clasice, C. Hogas (1849-1917) a început să-şi publice proza sa turistică din 1882, într-o revistă provincială, Asachi, şi din 1893 până în 1902 în Arhiva a lui A.D.Xenopol.

In 1906 relua totul la Viaţa românească şi în 1912 pregăti volumul Pe drumuri de munte care din cauza multiplelor corecturi nu se putu tipări decât în 1914, când toată ediţia fu distrusă de un incendiu.

Abia ediţia a treia din 1921 în două volume ( In Munţii Neamţului şi Amintiri dintr-o călătorie ) cu intervenţii ale lui Ibrăileanu şi Topârceanu se putu difuza.

In afară de acestea, Hogaş a mai publicat în Viaţa românească câteva nuvele precum: Cucoana Marieta, Cuconu Ioniţă Hrisanti, Părintele Iovinadie, La Pângăraţi, etc., “amintiri despre oameni şi locuri” ce urmau să formeze al treilea volum din Pe drumuri de munte.

Cantitativ opera scriitorului este redusă.

Drumurile lui Hogaş sunt Spre mânăstiri, De la Văratic la Săcu, Spre Pipirig, Hălăuca, In valea Sabasei, Pe Şeştina, Spre Nichit şi La Tazlău, cu câteva popasuri despre Ion Rusu, Floricica şi Părintele Ghermănuţă.

Hogaş făcea excursii în munţi pe cap cu vestita sa pălărie cu boruri largi, cu o nu mai puţin faimoasă pelerină pe umeri, încălţat ţărăneşte cu opinci şi călare pe o iapă ageră, Pisicuţa, ca Don Quijote pe Rosinanta.

Era chisnovat (poznaş) după părerea părintelui Ghermănuţă şi se adâncea în păduri fără frica de a se rătăci sau a fi surprins de furtuni, umblând prin locuri singuratice până i se isprăveau merindele. Poposit într-un loc sălbatic, se ospătează cu zglavoace, boişteni, ouă răscoapte, pere, mere, nuci şi pâine de la părintele Ghermănuţă, bea rachiu călugăresc, mănâncă zmeură, fumează, apoi cu securea taie copacii dimprejur şi-şi face o colibă, îngrămădind în ea “un munte întreg de vreascuri şi uscături” pentru foc.

Opera lui Hogaş din punct de vedere stilistic:

Opera sa impresionează prin bogăţia şi plasticitatea epitetelor, cele mai multe având drept scop hiperbolizarea obiectelor şi a oamenilor sau ,dimpotrivă, diminuarea lor. La Hogaş totul e colosal sau pitic. Lupta Pisicuţei cu o muscă capătă proporţii supranaturale, aflăm că Pisicuţa “sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământească.”

Ca şi Odobescu, Hogaş foloseşte citatul erudit în scopuri umoristice. După un vers din Eneida lui Vergiliu, bureţii care-i mai rămân pe fundul traistei sunt “ rari nautes in gurgite vasto”, câţiva navigatori pe întinsul ocean. Pe aceşti cei din urmă “troieni”, autorul îi consumă fripţi.

Preocuparea de ritmul muzical al frazei şi de efectul sonor al cuvintelor este vizibilă în descrierea unei furtuni ( în capitolul Singur). Mai pretutindeni de altfel, Hogaş este foarte atent la compoziţie, e adică un prozator manierist. El are, ca şi Odobescu, predilecţie pentru lexical arhaic sau popular cu unele regionalisme, neexcluzând neologismul ( gehuclă, rodomontadă ).

Tonul jovial de epopee eroi-comică ne întâmpină peste tot. La o stână, călătorul se apără de câini cu un par ca Rinaldo cu lancea, în timp ce Pisicuţa înşfacă un câine de ceafă cu dinţii. Bucatele pregătite la stănă sunt ca pentru uriaşi. Mămăliga e o “stâncă gigantică ruptă din munte” şi e tăiată de un cioban cu aţa precum globul în meridiane şi paralele. Alt cioban toarnă “într-o zăgârnă pântecoasă jintiţa caldă dintr-un ceaun negru şi larg.” Un caş este mare cât un pântece de patriarh”. Usturoiul se mănâncă numai cu apă şi mămăligă “ucis cu coajă cu tot”. Oaspetele se aşază la masa ciobanilor “după toate regulele celui mai deplin comunism.”

Tabel cronologic

25 Mai

1847– 19 APRILIE- Naşterea , la TECUCI, a lui Calistrat Hogaş, ca fiu al preotului Gh. Dimitriu şi al Mărioarei Dimitriu. Au fost 11 fraţi, dintre care opt au atins senectutea.

1854-  Incepe şcoala primară din Tecuci, pe care o absolvă, în 1859, cu calificativul “foarte bine”.

1860- Devine bursier al Academiei Mihăilene din Iaşi unde, în urma recomandării primăriei din Tecuci, primeşte bursă.

1867- Intră, tot ca bursier, ca student la Facultatea de Litere din Iaşi

1869- In urma unui concurs, pe care-l câştigă, este numit profesor şi apoi director la Gimnaziul din        Piatra Neamţ, recent înfiinţat.

1874- Se produce debutul literar: publică versuri în Corespondenţia provincială, din Piatra Neamţ, unele reproduse în revista Ghimpele, din Bucureşti, condusă de N.T.Orăşanu.

1877- Părăseşte direcţia gimnaziului din Piatra Neamţ din cauza tensiunii şi raporturilor cu mărimile locale. Gimnaziul, în urma unei anchete, e desfiinţat.

1878- Profesor de istorie şi geografie la gimnaziul real comunal din Tecuci, la cererea sa.

1880- Devine profesor la Şcoala Normală “Vasile Lupu”, din Iaşi, în urma unei cereri. In casa din Iaşi a lui Eduard Gruber, ginere al Veronicăi Micle, face cunoştinţă cu Creangă.

1881- Revine la Piatra Neamţ ca director al gimnaziului, reînfiinţat.

– Se numără printre redactorii revistei Asachi, din Piatra Neamţ.

– E vizitat de I.L.Caragiale, revizor şcolar la Piatra Neamţ.

1884- Publică, în Asachi, prima versiune a Amintirilor dintr-o călătorie.

1886- Un nou conflict cu autorităţile din Piatra Neamţ. Devine profesor şi director al gimnaziului din Alexandria, unde rămâne 5 ani.

1891- Director al gimnaziului din Roman. Rămâne aici 8 ani.

1894- Revista Arhiva, din Iaşi, condusă de A.D.Xenopol, cu care fusese coleg la Academia Mihăileană, îi retipăreşte Amintiri dintr-o călătorie.

1899- Profesor la Liceul internat, din Iaşi, precum şi la Liceul national.

După un an de la sosirea la Iaşi e numit subdirector al Liceului internat.

După încă 4 ani, în 1900, revine director al Liceului internat.

1907- Incepe colaborarea la Viaţa românească prin povestirea Floricica, la solicitarea lui G.   Ibrăileanu.

– Până în 1912, apare, în Viaţa românească, aproape întreaga operă a lui Hogaş, restilizată de  Ibrăileanu şi de ceilalţi redactori.

1912- Se editează, la Viaţa românească, volumul Pe drumuri de munte. Dar greşelile de tipar, numeroase şi compromiţătoare, determină topirea cărţii.

– Având 65 de ani, se pensionează de la Liceul internat.

1914- Abia ieşit de sub tipar, volumul Pe drumuri de munte, aflat în depozitul editurii Viaţa românească, dispare în incendiul declanşat. Durerea autorului este imensă.

1915- Indurerat de boala gravă a unei fiice, se retrage la Piatra Neamţ, în casa, de altădată, a soţiei.

1917- 28 AUGUST, moare, dintr-un enfizem pulmonar, la Roman, unde se afla în drum spre Iaşi (în vederea unei consultaţii medicale) la una din fiicele sale. Va fi reînhumat, conform dorinţei, la Piatra Neamţ (8 octombrie).

1921- In fine, Pe drumuri de munte apare în volum, cu o prefaţă de M. Sadoveanu.

1922- Volumul obţine (postum desigur), la propunerea lui Liviu Rebreanu, întâiul premiu instituit de Societatea scriitorilor români.